Istoria Sahului

Tabla de sah

Originile şahului se pierd undeva, departe, în negura vremurilor, de acolo ajungînd în zilele noastre doar legendele. Invenţie orientală, avînd ca patrie prezumtivă India, şahul a cucerit cu repeziciune toate lumile: antică, medievală, modernă… Prima legendă, cea mai cunoscută, scrisă în limba persană, datează din perioada Sasanizilor şi ne povesteste despre un înţelept indian care hotarîse să dea o lecţie prinţului său, prea orgolios. A folosit pentru aceasta un joc nou, încă necunoscut, care prefigura personaje si moravuri ale curţii regale. Piesa cea mai neajutorată, regele, era înconjurat în permanenţă de slujitorii săi modeşti, fără de care nu s-ar fi putut descurca. Cînd tînărul şi orgoliosul prinţ, entuziasmat de frumuseţea jocului învăţat, l-a întrebat pe înţelept în ce chip doreşte să fie recompensat, acesta i-a intins cu modestie o nouă şi subtilă cursă: “Mă mulţumesc cu grîul care s-ar putea obţine punînd un bob pe primul pătrat al tablei de şah, două pe al doilea, patru pe al treilea, opt pe al patrulea şi asa mai departe, dublînd necontenit numărul boabelor din pătrat în pătrat, pînă la ultimul pătrat…”

Cînd rezervele de grîu ale Indiei s-au terminat, nu se acoperise nici jumătate din suprafaţa tablei de şah, numărul boabelor care trebuiau să fie puse pe ultimul pătrat fiind nici mai mult nici mai putin de 2^63. Înţeleptul indian ceruse o cantitate de grîu imensă, pentru strîngerea căreia ar fi fost necesare cîteva recolte ale întregului glob.

Legenda sahului o găsim însa într-o formă sau alta în romanul persan “Karmanak”, apărut în jurul anului 600 e.n., în poemul indian al lui Bana (600-650), care ne povesteşte că în regatul Kanaui, în timpul domniei rajahului Harsa (606-648), “n-a avut loc vreo altă luptă decît între albinele strîngătoare de miere, nu s-au tăiat alte picioare decît cele ale versurilor şi n-au fost întreţinute alte armate decît cele de pe tabla cu 64 de pătrăţele”.

Referiri la legenda şahului găsim şi la istoricii arabi Masudi (sec. X), Biruni (970-1038), Ibn Khallikan (1211-1282), în “Cartea regilor”, a marelui poet persan Firdusi (sec. X), sau la Dante în “Paradis” XXVIII, 91-93.